Dishonored

          Dishonored e un hibrid ciudat: pe undeva inspirat din BioShock, cu ceva din atmosfera City 17 din Half-Life 2, cu puteri parcă scoase din Portal şi decizii narative a la Deus Ex, cu opţiuni stealth ce aduc aminte de Thief, dar şi posibilitatea de a tăia gâturile tuturor inamicilor cam cum poţi să o faci în Hitman. Şi totuşi, titlul realizat de Arkane (cunoscuți pentru Arx Fatalis, Dark Messiah of Might and Magic şi colaboratori la BioShock 2) are o identitate proprie, cu un univers distinct, pe jumătate Londra victoriană, pe jumătate steampunk şi în acelaşi timp plin de defectele şi virtuţile oamenilor.
Deşi povestea nu te dă peste cap în cele 9 capitole-misiuni, ai ocazia să descoperi tot ceea ce face din oameni niște creaturi demne de iubire şi de dispreţ în acelaşi timp – loialitate şi trădare, iubire şi ură, răzbunare şi iertare, sete de putere şi rezistenţa de a nu lua în seamă tentaţiile, bogăţie extremă şi sărăcie lucie, viaţă şi moarte, boală şi goana după o sănătate iluzorie. Evident, nimic nu e pus pe tavă, trebuie să citeşti dialogurile, să tragi cu urechea la conversaţiile NPC-urilor şi să descoperi cărţi şi pagini de jurnale care vorbesc despre temerile şi dorinţele cele mai ascunse ale celor din jurul tău.
Acţiunea îl are în prim-plan, cum spuneam, pe Corvo Attano, body-guard-ul personal al Împărătesei din Dunwall, oraş portuar afectat de o maladie bizară, provenită de la şobolani. Trimiterile la ciuma medievală sunt clare, dar ramificaţiile ajung mult mai departe, în politică şi economia susţinută de tot felul de maşinării alimentate cu ulei de balenă. Împărăteasa este însă asasinată şi Corvo porneşte în urmărirea celor responsabili, decis să se răzbune şi să-l pună pe tron moştenitorul de drept. În mod surprinzător, de la început ştii pe cine trebuie să elimini şi de ce – asta până ce descoperi diverse detalii, acţiunea se suceşte şi te trezeşti în mijlocul unui viespar în care singura soluţie este supravieţuirea, cu preţul vieţilor celorlalţi. Sau nu.
Moarte şi somn
Spuneam că Dishonored m-a învăţat răbdarea din nou şi asta pentru că e genul de joc pe care îl poţi termina fără să omori pe cineva. Sau tai gâtul tuturor, cu consecinţele de rigoare ale haosului creat de acţiunile tale nebuneşti. Finalul depinde de ceea ce decizi să faci nu doar în momente cruciale ale acţiunii, ci la fiecare pas făcut pe străzile şi acoperişurile oraşului sau în canalele de colectare şi în zonele inundate pline cu şobolani flămânzi.
Într-un fel, e rău că Dishonored te lasă să treci prin el cu sabia şi pistolul în mână. E tentant, e simplu, şi termini repede, rămânând cu o întrebare bizară – ce naiba au văzut alţii aşa special la jocul ăsta? Am trecut prin asta la prima tură de joc, când am vărsat o grămadă de sânge, am adus lumea pe marginea prăpastiei şi totul s-a dus de râpă. A doua oară însă, am pornit cu paşi de bebeluş: am luat decizii mai umane, m-am ascuns mai mult şi am folosit cu adevărat tot ce putea Corvo să facă cu puterile sale.
De exemplu, ai de neutralizat două ţinte. Pentru jucătorul de acţiune, decizia e clară: intri pe uşa din faţă a stabilimentului respectiv, treci din cameră în cameră, ucizi tot (chiar dacă sunt doar cameriste inocente şi clienţi oarecare) până ce ajungi la cei care te interesează. Îi omori şi pe ei şi gata. Dar ce-ar fi să te urci pe acoperişul opus, să te teleportezi pe terasă şi apoi să găseşti ferestrele discret deschise pentru a te strecura nevăzut. Gărzi? Nu contează, le poţi trimite la nani cu săgeţi paralizante sau cu o mişcare melee pe la spate şi apoi le ascunzi corpurile într-o baie unde nu intră nimeni.
Toate bune şi frumoase, dar ce te faci cu bariera electrică? Jocul o numeşte Wall of Light, un zid de lumină alimentat de o baterie umplută cu ulei de balenă, pe care îl poţi închide dacă scoţi bateria; sau îl reprogramezi să îi pulverizeze pe eventualii inamici care ar îndrăzni să te urmeze. Sau îl ignori, controlezi un şobolan şi te strecori printr-un canal minuscul ce te duce direct în spatele zidului, la doi paşi de obiectivul tău.
Misiunile îţi oferă mereu posibilitatea de a elimina diverse personaje fără a le omorî. Alternativa se prezintă de la început sau pe parcurs, dacă ai curiozitatea să vorbeşti cu NPC-urile, le spionezi de după colţ sau de pe grinda din tavan. De exemplu, la un moment dat am considerat că e sub demnitatea mea să omor o femeie, astfel că am predat-o vie şi nevătămată unui admirator secret, după care nimeni n-a mai ştiut de ea.
E de presupus că soarta ei n-a fost tocmai distractivă, oarecum amintindu-mi de povestea Fantomei de la Operă, obsedată de vocea şi frumuseţea cântăreţei. Corvo îl poate ajuta pe conducătorul bandelor din distilerie, dar şi pe nefericita atacată de soldaţi doar de dragul de a-i face rău, fiecare acţiune contând într-un fel sau altul pe parcurs şi mai ales la final.
E drept că am dat şi peste mici probleme când am luat deciziile. Am reîncărcat o salvare pentru că obiectivul pe care vroiam să-l urmăresc a dispărut de pe hartă sau pentru că am rămas blocată în apă şi m-au mâncat peştii carnivori. Mai poţi rămâne blocat în decor, pe stânci sau pe conducte de ventilaţie, iar unele zone, mai ales în subterane, nu sunt tocmai evidenţiate pentru a-ţi sugera singura cale de urmat.
Altă dată am ales eliminarea non-letală a ţintei, dar apoi am omorât-o oricum şi jocul nu m-a penalizat în niciun fel, luând în considerare doar prima decizie. Din fericire, astfel de evenimente sunt rare şi pot fi uşor remediate cu condiţia să salvezi mult şi în sloturi diferite.
În afara legii
Corvo este luat la ochi foarte rapid de o zeitate bizară – The Outsider – care îl binecuvântează cu o serie de puteri speciale. Componenta RPG din Dishonored aduce în atenţie o combinaţie destul de ciudată de abilităţi – de la teleportare și văzut prin ziduri la viaţă mai multă şi chemarea în ajutor a unei hoarde de şobolani care să te scape de inamici.
Extrem de folosit este însă Blink – teleportarea la mică distanţă, esenţială pentru a ajunge pe acoperiş, la fereastră sau pe ţeava de acces la zona cu seiful căruia tocmai i-ai aflat combinaţia. În funcţie de abordarea aleasă, poţi favoriza Shadow Kill sau Blood Thirsty ca să fii eficient ca asasin din umbră sau să intri într-o transă sângeroasă ce permite mişcări de execuţie în slow motion.
Cu Dark Vision ştii ce te aşteapta în interiorul unei case pentru că ai văzut prin ziduri cine şi unde e, iar Bend Time îți permite să te joci de-a Matrix –  împingi un soldat de pe platformă cu Windblast, dai un Bend Time şi sari şi tu la timp să-l vezi pe nefericitul de dedesubt strivit de corpul colegului, dar incapabil să facă vreo mişcare eficientă. Evident, mult mai satisfăcător decât o simplă bătălie cu sabie sau pistol, deşi ai dezmembrări spectaculoase, mult sânge de la carotida secţionată şi te poţi plimba cu un cap în mână doar de dragul de a speria cameristele.
Posession si Devouring Swarm au legătură directă cu şobolanii şi oamenii. E un fel de poveste despre oameni şi rozătoare oricum întreg jocul, dar prima putere îţi permite să controlezi temporar o fiinţă vie (fie ea patrupedă sau un soldat cocoţat pe catalige mecanice), iar cea de-a doua să chemi la raport şi hrană gratis o gloată de şobolani.
De altfel, şobolanii sunt ceva de care vrei să te fereşti prin diversele zone dărăpănate pentru că te pot surprinde şi sar pe tine să te devoreze ca pe orice alt NPC. Aceiaşi şobolani sunt utilizaţi şi în câteva puzzle-uri unde apetitul lor şi câteva cadavre strategic plasate te pot ajuta să deschizi poarta spre următoarea bucată de nivel.
Cele opt puteri speciale (alături de Vitality şi Agility care se ocupă de viaţa şi salturile eroului) cresc în nivel  pe baza unor artefacte la fel de speciale – runele. Ascunse prin diverse colţuri, acestea şi Bone Charm-urile (obiecte care oferă mici bonusuri pentru alte zone şi acţiuni – câştigi viaţă când bei apă din chiuvete, poţiunile îţi dau mai multă viaţă sau mana, te mişti mai silenţios sau strângi de gât soldatul mai rapid etc.) sunt o provocare în a le găsi, cu ajutorul unei inimi mecanice ce pulsează din ce în ce mai repede cu cât te apropii de locul cu pricina.
De reproșat aici ar fi că odată ce găseşti toate runele şi eventual mai cumperi de la prietenul tău Piero inventatorul, poţi duce toate puterile la nivelul maxim. E drept că nu sunt ieftine, dar poţi strânge chiar mulţi bani dacă scotoceşti prin toate colţurile şi iei în considerare chiar şi picturile de pereţi sau vazele şi platourile din casele bogate. Dezavantajul ar fi că astfel Corvo devine de neînvins, indiferent cum ai proceda. AI-ul este atent, reacţionează foarte bine de cele mai multe ori, dar răbdarea şi planificarea atentă folosind mediul de joc aduc de cele mai multe ori reuşita fără greş.
Pe lângă puterile supranaturale, Corvo mai are la dispoziţie şi tot felul de arme clasice – sabie, pistol, arbaletă (cu săgeţi normale, incendiare sau paralizante), grenade şi capcane de proximitate. Iar anumite atribute pot fi îmbunătăţite ca rază de acţiune, stabilitate, viteză de încărcare, mărimea încărcătorului sau numărul maxim ce poate fi echipat. Pe alocuri mai găseşti şi tot felul de planuri pe care Piero le poate transforma în obiecte utile. De asemenea, Corvo poartă o mască mecanică care îi permite să-şi păstreze anonimatul şi să vadă mai bine prin intermediul zoom-ului optic.
Din canal la far
Design-ul nivelurilor a fost perfect gândit pentru posibilităţile stealth. Ai inevitabile ziduri invizibile şi zone inaccesibile, dar în cea mai mare parte poţi călători liniştit pe acoperişuri şi prin clădiri pentru a cobori în stradă pentru o asasinare discretă. Dunwall este un oraş pe jumătate ruinat şi depopulat, cu oameni bolnavi şi nebuni (Weepers) care te atacă pe străzi, la capătul opus fiind aristocraţia putred de bogată, petrecerile opulente şi excesele de tot felul. Casele sunt pline de aur sau în ruină, aventura te duce şi într-un cartier pe jumătate inundat, apoi în canale insalubre şi în casele fortificate ale diverșilor nobili-ţintă.
Nu discutăm de un nivel uriaş de detaliu, nici de o grafică ultimul răcnet, ci de o atenţie în privința realizării ce creează o atmosferă unică. Personajele joacă un rol esenţial, fiecare având o poveste în spate dacă ai răbdare să o descoperi – lordul loialist Pendelton, amiralul Havelock, oamenii de ştiinţă Sokolov şi Piero, banditul Slackjaw, asasinul Daud sau Granny Rags, bătrâna aristocrată nebună.
Replicile şi dialogurile sunt excelent redate, actorii implicaţi jucându-şi exemplar partitura, motiv pentru care îți și „sare-n ochi” faptul că eroul nostru e mut. De cele mai multe ori, chiar dacă nu eşti incredibil de uimit de poveste, eşti prins în iţele ei şi descoperi că alb şi negru pur nu există şi oricine are dreptul la o a doua şansă.
Dishonored se bazează mult pe umbră şi lumină în combinaţie cu AI-ul pentru a-i da jucătorului posibilitatea să se apropie nevăzut şi neauzit. Nu ai o pelerină de invizibilitate, dar te poţi ascunde şi trage cu ochiul de după colţ, creezi diversiuni sau atragi intenţionat atenţia când te plimbi liniştit pe mijlocul străzii cu grenada în mână. Unii soldaţi inamici sunt însoţiti de câini şi e amuzant să controlezi patrupedul doar ca să-l asmuți împotriva stăpânului său pentru câteva momente.
La final, dacă nu decizi să o iei de la zero, poţi relua oricare misiune pentru a experimenta cu puterile şi optiunile din niveluri. Indiferent de abordare însă, Dishonored e ca o trufă rară – te delectezi cu el şi apoi vrei mai mult. Din fericire, producătorii au anunţat deja 3 DLC-uri – primul bazat pe hărţi cu challenge-uri şi celelalte două axate pe poveste – astfel că în mod cert mai avem de descoperit lumea din Dunwall şi din jurul lui.
Până atunci însă, bucuraţi-vă de o raritate în peisajul actual al remake-urilor şi al continuărilor. Dishonored este proaspăt, divers, cu o lume brutală şi în acelaşi timp sensibilă, în care depinde doar de tine dacă vrei să fii călău sau mănuşa de catifea. E o provocare la fiecare pas, mai ales dacă vrei să fii asasinul din umbră prin excelenţă; iar dacă lumina reflectoarelor nu te deranjează când înfigi sabia, poţi să faci şi asta – consecinţele urmează după aceea.